Copii-cu-autism.MyForum.ro :: gandurile unei mame....

Trimis: 17/07/2010 23:26

de multe ori m-am intrebat ce-as putea sa scriu la aceasta rubrica, citeam ce ati scris voi si ma regaseam de numeroase ori in cuvintele voastre...
dar azi, am intrat de cateva ori pe forum in speranta ca o sa gasesc pe cineva pe chat pentru a-mi spune oful, de multe ori ma descarc aici cu voi si apoi ma simt mai linistita. Din pacate n-am gasit pe nimeni si asa m-am gandit sa intru si sa scriu aici ce simt, ca si cum as vorbi direct cu voi.
De cateva zile plang si ma intreb de unde am sa fac rost de bani pentru terapiile lui Vladut si nu gasesc nici un raspuns, probabil ca numai D-zeu il stie si mi-l va arata intr-o zi cand imi voi pierde de tot speranta. Pentru ca viata mea de pana acum asa a fost, de cate ori eram pe marginea prapastiei D-zeu imi intindea o mana si ma tragea inapoi, ii multumesc pentru asta, probabil considera ca merit sa am si un pic de plăcere dupa tristete si deznadejde.
Azi m-am intristat iar foarte tare deoarece ii spusesem mamei mele ca am sa merg cu ea la Buc. la doctor (are tensiune si mergea la control) si din cauza ca am avut kinetoterapie cu Vlady nu am putut sa merg si am rugat-o sa se duca cu fratele meu. Problema este ca nu m-a inteles si s-a suparat pe mine, nu mai vorbeste cu mine. Fiind si intr-o dispoziție îndeajuns de delicata din punct de vedere psihic, am plans iar toata ziua si m-am intrebat daca mama mea nu ma intelege, atunci cine?
Familiile noastre (a mea si a sotului) nu constientizeaza drama prin care trecem noi cu Vladut, ei au impresia ca daca merge si e tot momentul vesel totul e ok si ca va vorbi el, multi copii au vorbit tarziu, chiar si regele Mihai a vorbit la 7 ani!!!!
Stiam de la inceput ca va fi lupta noastra, ca nu ne-a ajutat nimeni cu Vladut si atunci de ce sa mai sper? Poate ca am si eu un suflet, poate am si eu necesitate de o mangaiere care sa vina din componentă familiei sau poate cer prea mult? Noroc ca este el, Vladut, singura mea alinare, luminita de la capatul tunelului, care-mi rasplateste rabdarea cu zambete largi si care ma ia in brate si ma strange, se lipeste de mine de parca ar vrea sa-mi spuna lasa mami ca sunt eu cu tine...si te voi mangaia!!!
Stiu ca sunt abia la inceput de drum si poate ca asa e orice inceput , mai greu, poate vor veni si zile mai senine pentru mine, sper, ca altceva ce am de facut?
Ne chinuim de doi ani de zile sa facem o casa si acum cand suntem aproape sa ne mutam in ea ma intreb de ce m-am zbatut atat, viata e atat de scurta, pentru ce m-am indatorat atatia ani la banci, nimic nu mai are sens pentru mine, abia asteptam sa am si eu casa mea pe care pana la varsta de 38 de ani nu am avut-o si acum nu ma pot bucura de ea. Din contra, o urasc, urasc faptul ca sunt datoare si n-am bani pentru sanatatea copilului meu. Abia acum realizez ce mari sperante am avut, cat de mult vroiam sa ma realizez, sa am o casa, o masina, sa pot sa ma plimb si toate astea s-au naruit cu o hartie in care scrie diagnosticul copilului meu. Abia acum imi dau seama ce proasta am fost, ca de fapt nu aveam nevoie de nimic din toate astea ca sa fiu fericita, ca fericirea consta in sanatatea copilului meu si in lucruri marunte de care te poti bucura in fiecare zi, ca un zambet al copilului meu face mai mult decat o casa sau o masina. Probabil ca D-zeu a vrut sa-mi dea o lectie, o pot numi lectia vietii mele, din care sa invat ce e cu adevarat important, ce inseamna sa fi fericit chiar si cu lucruri marunte si poate lipsite de importanta pentru altii.
Sper sa-mi dea tărie sa-mi duc pana la capat lupta, sa-l vad pe Vlady sanatos, atat si nimic mai mult! Visele mele in legatura cu el s-au naruit, ma gandeam ce scoli o sa urmeze vlady si ce sacrificii voi face sa-l ajut sa-si faca o afacere s.a.m.d. , dar ce folos au toate astea, scoli, facultati, daca nu ai si un pic de noroc in viata?
Ma bucur ca am reusit prin aceasta experienta dureroasa prin care trec sa-l inteleg mai bine pe baiatul meu cel mare care are 16 ani, sa-l las sa aleaga solitar drumul pe care vrea sa-l urmeze si sa nu-l mai stresez atat cu scoala care pentru mine insemna totul. Din fericire mi-a dat D-zeu un copil cuminte si intelept care s-a maturizat inainte de vreme si care stie ce sa faca cu viata lui, isi alege cu grija prietenii si culmea...citeste...ceea ce tinerii de varsta lui au incetat de mult timp sa mai faca.
Stiu ca nu le poti avea pe toate in viata, exista legea compensatiei, dar totusi ....de ce sa sufere copiii, ce vina au ei, cu sufletele lor pure...nu , nu-i cer socoteala lui D-zeu pentru ca El stie mai bine cat poate duce fiecare om si poate eu sunt atat de puternica incat trebuie sa duc mult!!!!
Il las pe El sa hotarasca ce sa faca cu mine...eu o sa sper si o sa lupt atata timp cat o sa respir...restul....nu are importanta....