Copii-cu-autism.MyForum.ro :: gandurile unei mame....

Trimis: 17/07/2010 23:35

de numeroase ori m-am intrebat ce-as putea sa scriu la aceasta rubrica, citeam ce ati scris voi si ma regaseam de multe ori in cuvintele voastre...
dar azi, am intrat de cateva ori pe forum in speranta ca o sa gasesc pe cineva pe chat pentru a-mi spune oful, de multe ori ma descarc aici cu voi si apoi ma simt mai linistita. Din pacate n-am gasit pe nimeni si asa m-am gandit sa intru si sa scriu aici ce simt, ca si cum as vorbi direct cu voi.
De cateva zile plang si ma intreb de unde am sa fac rost de bani pentru terapiile lui Vladut si nu gasesc nici un raspuns, probabil ca numai D-zeu il stie si mi-l va arata intr-o zi cand imi voi pierde de tot speranta. Pentru ca viata mea de pana acum asa a fost, de cate ori eram pe marginea prapastiei D-zeu imi intindea o mana si ma tragea inapoi, ii multumesc pentru asta, probabil considera ca merit sa am si un pic de bucurie dupa tristete si deznadejde.
Azi m-am intristat iar cumplit de tare deoarece ii spusesem mamei mele ca am sa merg cu ea la Buc. la doctor (are tensiune si mergea la control) si din cauza ca am avut kinetoterapie cu Vlady nu am putut sa merg si am rugat-o sa se duca cu fratele meu. Problema este ca nu m-a inteles si s-a suparat pe mine, nu mai vorbeste cu mine. Fiind si intr-o dispoziție destul de delicata din punct de vedere psihic, am plans iar toata ziua si m-am intrebat daca mama mea nu ma intelege, atunci cine?
Familiile noastre (a mea si a sotului) nu constientizeaza drama prin care trecem noi cu Vladut, ei au impresia ca daca merge si e tot timpul vesel totul e ok si ca va vorbi el, multi copii au vorbit tarziu, chiar si regele Mihai a vorbit la 7 ani!!!!
Stiam de la inceput ca va fi lupta noastra, ca nu ne-a ajutat nimeni cu Vladut si atunci de ce sa mai sper? Poate ca am si eu un suflet, poate am si eu nevoie de o mangaiere care sa vina din componentă familiei sau poate cer prea mult? Noroc ca este el, Vladut, singura mea alinare, luminita de la capatul tunelului, care-mi rasplateste rabdarea cu zambete largi si care ma ia in brate si ma strange, se lipeste de mine de parca ar vrea sa-mi spuna lasa mami ca sunt eu cu tine...si te voi mangaia!!!
Stiu ca sunt abia la inceput de drum si poate ca asa e orice inceput , mai greu, poate vor veni si zile mai senine pentru mine, sper, ca altceva ce am de facut?
Ne chinuim de doi ani de zile sa facem o casa si acum cand suntem aproape sa ne mutam in ea ma intreb de ce m-am zbatut atat, viata e atat de scurta, pentru ce m-am indatorat atatia ani la banci, nimic nu mai are sens pentru mine, abia asteptam sa am si eu casa mea pe care pana la varsta de 38 de ani nu am avut-o si acum nu ma pot bucura de ea. Din contra, o urasc, urasc faptul ca sunt datoare si n-am bani pentru sanatatea copilului meu. Abia acum realizez ce mari sperante am avut, cat de mult vroiam sa ma realizez, sa am o casa, o masina, sa pot sa ma plimb si toate astea s-au naruit cu o hartie in care scrie diagnosticul copilului meu. Abia acum imi dau seama ce proasta am fost, ca de fapt nu aveam nevoie de nimic din toate astea ca sa fiu fericita, ca fericirea consta in sanatatea copilului meu si in lucruri marunte de care te poti bucura in fiecare zi, ca un zambet al copilului meu face mai mult decat o casa sau o masina. Probabil ca D-zeu a vrut sa-mi dea o lectie, o pot numi lectia vietii mele, din care sa invat ce e cu adevarat important, ce inseamna sa fi fericit chiar si cu lucruri marunte si poate lipsite de importanta pentru altii.
Sper sa-mi dea tărie sa-mi duc pana la capat lupta, sa-l vad pe Vlady sanatos, atat si nimic mai mult! Visele mele in legatura cu el s-au naruit, ma gandeam ce scoli o sa urmeze vlady si ce sacrificii voi face sa-l ajut sa-si faca o afacere s.a.m.d. , dar ce folos au toate astea, scoli, facultati, daca nu ai si un pic de noroc in viata?
Ma bucur ca am reusit prin aceasta experienta dureroasa prin care trec sa-l inteleg mai bine pe baiatul meu cel mare care are 16 ani, sa-l las sa aleaga singur drumul pe care vrea sa-l urmeze si sa nu-l mai stresez atat cu scoala care pentru mine insemna totul. Din fericire mi-a dat D-zeu un copil cuminte si intelept care s-a maturizat inainte de vreme si care stie ce sa faca cu viata lui, isi alege cu grija prietenii si culmea...citeste...ceea ce tinerii de varsta lui au incetat de mult timp sa mai faca.
Stiu ca nu le poti avea pe toate in viata, exista legea compensatiei, dar totusi ....de ce sa sufere copiii, ce vina au ei, cu sufletele lor pure...nu , nu-i cer socoteala lui D-zeu pentru ca El stie mai bine cat poate duce fiecare om si poate eu sunt atat de puternica incat trebuie sa duc mult!!!!
Il las pe El sa hotarasca ce sa faca cu mine...eu o sa sper si o sa lupt atata timp cat o sa respir...restul....nu are importanta....

Trimis: 18/07/2010 10:00

Dumnezeu o sa-ti dea putere ! Cat despre parinti si neamuri si prieteni...asta e , consoleaza-te , fii intelegatoare si nu-ti pierde energia suparandu-te , ei nu au cum sa inteleaga ...Da , nimic nu are valoare in omenirea asta , nici casa nici masina , afacerile sau jobul il ai doarpentru a face rost de bani pentru copil , restul ..palesc ...ca importanta . sa nu renunti insa la a spera si a face tot ceea ce-ti sta in putinta pentru Vlad , merita! :kissing2:

Trimis: 18/07/2010 12:46

am plans minute in sir dupa ce am citi ce ai scris...in tot ce ai scris acolo ma regasesc si eu si te inteleg prin ce treci zi de zi . trec in fiecere zi din viata mea printr-o drama pe care nu multi o inteleg ,dar stiu ca va veni ziuz cand vom fi si noi rasplatite pentru tot! iti vor sa te intaresti pe zi ce trece si sa nu uiti ca nu exista nimic mai sfant pe lumea asta decat sa-ti tii copilul in brate si sa-l vezi fericit.

Trimis: 18/07/2010 20:50

Multumesc mult fetele pentru incurajari, aveam nevoie de ele!!!
Asa cum spune Scarlett O'Hara in Pe aripile vantului : maine e o noua zi, asa si pentru mine, astazi este o noua zi....si am luat-o de la capat.
Incerc sa gasesc resursele de care am trebuință pentru Vlady si sunt hotarata sa lupt cu incrancenare, pana la epuizare.
N-am sa las gandurile negre sa ma copleseasca, chiar daca uneori mai cad, D-zeu imi intinde o mana si ma ridica de jos.
Numai cu optimism si incredere in mine si in copilul meu voi putea sa-l ajut, altfel...daca eu nu sunt puternica, atunci cine?
Imi pare rau ca aseara eram intr-o stare proasta si m-am plans aici pe forum dar va consider prietenele mele, chiar daca nu va cunosc si am simtit nevoia sa va spun ce simt.
Probabil multe dintre voi simtiti sau ati simtit vreodata ceea ce simt si eu si nu ma condamnati, oricum am invatat sa fiu tare si sa nu ma mai atinga criticile nimanui. Stiu ca voi nu ma puteti critica fiindca urcam acelasi munte, ne impiedicam de aceleasi pietre tari care ne ranesc genunchii dar asta ne face mai puternice, ne stergem ranile, ridicam capul si ne spunem....si maine e o noua zi!!!!

Trimis: 19/07/2010 08:42

Alinutza, asta e drama noastra, a tuturor... Cand ai un copil, el constituie o prioritate. E normal, logic, sa te centrezi pe cel mai vulnerabil. Te ocupi si de ceilalti din jur (parinti, prieteni) numai daca iti ramane timp. Cand ai un copil cu probleme, indiferent care ar fi acestea, sigur nu mai ramane timp pentru ceilalti, iar la tine insati ai renuntat demult. E cu atat mai greu, cu cat cei din jur nu inteleg optiunea ta, singura posibila de altfel, si iti reproseaza lucrul asta. Pe de alta parte, e cu atat mai greu si pentru cei din jur sa inteleaga ca dintr-o data ai alta prioritate, cu cat copilul, in aparenta, e sanatos, vioi, vesel... In timp, din fericire (sau din pacate) vor intelege. Poate mama ta chiar nici nu e suparata, ci doar asa, o face in mod demonstrativ, si poate nu se gndesNu au niciun drept sa te condamne, nici macar sa te judece, iar noi, iti dai seama, suntem ultimele care am face asta.
Schimbarea sistemului de valori, este tot un subiect general valabil, in cazul nostru. Eu, cel putin, acum cativa ani nu concepeam viata facand abstractie de latura materiala, profesie, calatorii... Acum, tot universul este concentrat in copilul meu. Ma gandesc ce fericiti sunt (si nu isi dau seama) cei care locuiesc in 10 m2 si traiesc din venitul minim dar au copii normali. Daca asta e o lectie, pot spune ca am ajuns la nivel de doctorat. Paradoxul e ca nu regret nimic din ce aveam, nici latura materiala, nici cariera, nici calatoriile. Privind in urma, totul mi se pare mediocru, meschin, inutil. Abia acum simt ca fac ceva important in viata, si fiecare progres cat de mic al copilului meu ma face mai fericita decat indiferent ce as fi realizat in plan material sau profesional pana sa am acest copil...

Trimis: 19/07/2010 08:46

PS. Am vazut ca a aparut ceva scris aiurea, nu stiu de ce. Era "... si poate nu se gandeste cat te doare aparenta ei suparare"

Trimis: 19/07/2010 13:34

Alinutza,in urma cu ceva timp am facut si eu aici un jurnal,intr-un ocazie in care simteam ca nu mai pot,cand parca toti din casa incercau sa-mi puna bete in roate,pur si necomplicat simteam ca nu mai pot.A doua zi recitind ce am scris imi parea rau ca am facut-o,parca imi era rusine,ma gandeam ca le incarc pe fete cu grijile mele,cu supararile mele.Si nu de putine ori,de cand sunt si moderator,m-am gandit sa-mi sterg jurnalul de aici.Dar realitatea este ca,pe langa problemele care le avem cu copii nostrii,mai avem si alte griji,probleme,asa cum au toti oamenii.Avand in vedere ca prietenii ni-i numaram pe degete e bine sa ne descarcam aici,inainte de a claca.

Trimis: 20/07/2010 07:48

Faptul ca ai o casa e fff bun pentru tine si puiul tau...eu cand vreau sa fac ceva cu Cari ma gandesc totusi sa nu fie totusi prea devreme sau prea tarziu sa nu deranjam prea tare vecinii etc...plus ca daca aveti si putintica iarba verde e super
Multa sanatate, Doamne ajuta flowers

Trimis: 20/07/2010 07:53

alinutza ceia ce ai scris tu e situatia fiecaruia dintr e noi...e dureros dar astea sunt vremurile de numeroase ori problemele prin care trecem ne face sa uitam de lucrurile esentiale ale vietii,de faptul ca DUMNEZEU ne a inzestrat cu harul de a merge mai departe si de a nu ne opri niciodata din lupta grea si nemiloasa a vietii.E important ca suntem cu toti niste supravetuitori si gasim intodeauna o cale sa ajungem la acea luminita de la capatul tunelului,asta ne este crucea trebuie sa o ducem ... pana cand ne epuizam.iar singura arma ne ramane CREDINTA.TOTUL ARE O REZOLVARE LUPTA IN CONTINUARE SI AI SA VEZI CA VA FII BINE, TE PUP SI CURAJ