Copii-cu-autism.MyForum.ro :: lectii de viata

Trimis: 31/03/2008 13:41

Citeam in mesajele voastre ca viata vi s-a schimbat radical. Si a mea. Daca acum 4 ani cineva imi spunea ca voi avea viata de acum as fi spus ca fabuleaza. Copiii mi-au placut dintotdeauna. Chiar, la 20 de ani imi doream un copil, desi nu aveam cu cine sa-l fac inca. Il vroiam numai pentru mine, ma gandeam ca nici n-as avea trebuință de un sot. Era un gand stupid, pentru ca inca nu eram financiar pe picioarele mele, deci era exclus. Cand em fost stabila financiar, deja aveam doua servicii, cu program de luni pana vineri de la 7 la 20,30 iar sambata 8 -14. Aveam bani destui cat sa duc un trai decent, nu aveam timp sa-i cheltui ca magazinele erau inchise in momentul meu liber. Nu aveam cine stie ce avantaje materiale, dar imi placea foarte mult ceea ce faceam, imi intrase in sange acel ritm de viata, puteam pleca in strainatate in fiecare an 2-3 saptamani... Era viata care ma caracteriza cel mai bine. Copii? Exclus! Ma gandeam ca nu o sa fac copii decat cand o sa castig deosebit de mult, astfel incat sa nu renunt la nimic pentru mine dar si el sa aiba suficient, sa am o casa cu 3 camere (aveam si inca am 2 camere), sa nu renunt la programul meu... Nici nu am ramas insarcinata. Pana la 30 de ani. întâia sarcina am pierdut-o la 3 saptamani, inainte sa aflu ca sunt insarcinata. Surpriza a fost asa de mare ca nici nu am suferit prea mult. In anul urmator, vara, fac o pneumonie nespus de urata, cu insuficienta respiratorie. Ma investighez si tratez ca la carte (radiografie, antibiotice). Dupa cateva zile urma sa am ciclu. N-a mai venit. Eram insarcinata. Am intrebat toti medicii ce sa fac. Toti mi-au spus un singur lucru:sa fac avort. Mai ales ca pneumonia era virala. Si m-am gandit: cum sa am o sarcina cu asa risc? Cum sa nasc un copil handicapat, malformat? Si am avortat. Toti m-au asigurat ca voi mai avea sarcini. Asa a fost! Sarcina cu Razvan a fost superba. Totul era perfect. La fiecare ecografie faceam parca a rau cat de bine era. Mereu avea mărimi bune, lichid suficient desi burta mea era cumplit de mica (s-a recunoscut abia pe la 5 - 6 luni), programul meu era la fel de incarcat. Mi-am facut toate testele posibile, de la HIV pana la citomegalovirus, listeria, chlamidii, tot ca sa nu am o sarcina cu risc. Pe la 6 luni am facut si un Rh, de rutina (il stiam pozitiv de la varsta de 13 ani, pentru ca sufar de o boala hematologica si am avut 2 transfuzii), sa-l am la dosar ca as fi vrut sa fac cezariana. A iesit NEGATIV. Atunci mi s-a prabusit viata. Faptul ca il stiam pozitiv, a fost o certitudine ca identitatea sau sexul. O luna am plans continuu. Daca cineva ma intreba ce fac (ca salut), ma podidea plansul. Am citit zeci de carti, nu pentru a afla ce este incompatibilitatea Rh (stiam extraordinar de bine) ci pentru a citi undeva ca exista o sansa sa fie bine. Nu scria nicaieri. La a treia sarcina, cu transfuzii in antecedente, cu sotul de aceeasi grupa dar Rh pozitiv, prognosticul era extrem de rezervat. Am facut si morfologia fetala. Totul era anatomic perfect. M-am mai linistit, pentru ca visam noaptea numai copii malformati. Ramanea "doar" riscul vital. Atunci am inceput sa ma rog sa traiasca. Stiam ca avea un risc enorm de encefalopatie. Ma rugam sa traiasca oricum. De unde inainte de sarcina si chiar la inceput imi era groaza ca va trebuie sa stau acasa cu copilul 3 luni (mai mult nici nu imi imaginam ca as fi rezistat), atunci i-am promis copilului meu ca viata mea va fi numai a lui, numai sa traiasca. Si Dumnezeu a vrut sa traiasca. Poate nici Dumnezeu nu a fost sigur ca merit sa mi-l lase si mi l-a luat inapoi pentru 15 minute, cat o viata, dar mi-a mai dat o sansa. Apoi lectiile au continuat. Nu am vrut copii ca mi se parea ca nu am bani suficienti, dar a doua zi dupa ce am nascut (in ziua cand copilul a facut stop cardiac) sotul meu a ramas fara serviciu, pentru ca a indraznit sa ceara o zi libera pentru ca nu era in situație sa lucreze si statuse in permanenta la usa sectiei. Si am trait numai din indemnizatie si ce mai dadeau parintii timp de aproximativ un an. Am stat acasa doi ani in care dormeam 2 - 4 ore din 24, pentru ca restul insemna alimentatie, adormit in brate pana la 1 an si doua luni (cat a mancat prin somn), spalat varsaturile (covor, haine, el, eu, jucarii) si alergat dupa el pe afara. Pana la 3 ani am fost doar de doua ori in vizita (cu copilul nu puteam ca trebuia sa manance si sa doarma la ore fixe), am primit doar 3 - 4 vizite (din aceleasi motive), am fost de doua ori la parintii mei la tara (pana in octombrie nici nu am avut masina si cu maxi taxi sau tren imi era groaza ca trebuie sa manance si nici nu credeam ca are rabdare sa stea cuminte), nu am mai iesit niciodata la restaurante sau terase (din aceleasi motive si, in plus nici financiar nu o ducem super, preferam sa cumparam hainute sau jucarii), deci si viata sociala este la pamant. Timp de mine am foarte putin, mai ales de cand am inceput serviciul (octombrie 2006). Dupa serviciu stau numai cu Razvan si mai fac îndeajuns de putine prin casa (restul, sotul). Nici vorba de alt serviciu suplimentar, desi am avut mai numeroase propuneri. Nu ma mai instruiesc in alte domenii (poate nici nu era necesar), ma instruiesc referitor la autism. Nu ii mai invat pe altii poate lucruri neesentiale, imi invat propriul copil sa traiasca. Abia acum imi dau seama de sensul vietii mele si ma gandesc cum m-am irosit atata vreme pentru lucruri trecatoare, cu satisfactii de moment. Am devenit mai buna, mai toleranta, mai modesta, am alte valori si poate asta a fost lectia mea.

Trimis: 31/03/2008 14:37

nico_g a scris:

Citeam in mesajele voastre ca viata vi s-a schimbat radical. Si a mea. Daca acum 4 ani cineva imi spunea ca voi avea viata de acum as fi spus ca fabuleaza. Copiii mi-au placut dintotdeauna. Chiar, la 20 de ani imi doream un copil, desi nu aveam cu cine sa-l fac inca. Il vroiam numai pentru mine, ma gandeam ca nici n-as avea trebuință de un sot. Era un gand stupid, pentru ca inca nu eram financiar pe picioarele mele, deci era exclus. Cand em fost stabila financiar, deja aveam doua servicii, cu program de luni pana vineri de la 7 la 20,30 iar sambata 8 -14. Aveam bani destui cat sa duc un trai decent, nu aveam timp sa-i cheltui ca magazinele erau inchise in timpul meu liber. Nu aveam cine stie ce avantaje materiale, dar imi placea deosebit de mult ceea ce faceam, imi intrase in sange acel ritm de viata, puteam pleca in strainatate in fiecare an 2-3 saptamani... Era viata care ma caracteriza cel mai bine. Copii? Exclus! Ma gandeam ca nu o sa fac copii decat cand o sa castig nespus de mult, astfel incat sa nu renunt la nimic pentru mine dar si el sa aiba suficient, sa am o casa cu 3 camere (aveam si inca am 2 camere), sa nu renunt la programul meu... Nici nu am ramas insarcinata. Pana la 30 de ani. Prima sarcina am pierdut-o la 3 saptamani, inainte sa aflu ca sunt insarcinata. Surpriza a fost asa de mare ca nici nu am suferit prea mult. In anul urmator, vara, fac o pneumonie foarte urata, cu insuficienta respiratorie. Ma investighez si tratez ca la carte (radiografie, antibiotice). Dupa cateva zile urma sa am ciclu. N-a mai venit. Eram insarcinata. Am intrebat toti medicii ce sa fac. Toti mi-au spus un singur lucru:sa fac avort. Mai ales ca pneumonia era virala. Si m-am gandit: cum sa am o sarcina cu asa risc? Cum sa nasc un copil handicapat, malformat? Si am avortat. Toti m-au asigurat ca voi mai avea sarcini. Asa a fost! Sarcina cu Razvan a fost superba. Totul era perfect. La fiecare ecografie faceam parca a rau cat de bine era. Mereu avea dimensiuni bune, lichid suficient desi burta mea era cumplit de mica (s-a știut abia pe la 5 - 6 luni), programul meu era la fel de incarcat. Mi-am facut toate testele posibile, de la HIV pana la citomegalovirus, listeria, chlamidii, tot ca sa nu am o sarcina cu risc. Pe la 6 luni am facut si un Rh, de rutina (il stiam pozitiv de la varsta de 13 ani, pentru ca sufar de o boala hematologica si am avut 2 transfuzii), sa-l am la dosar ca as fi vrut sa fac cezariana. A iesit NEGATIV. Atunci mi s-a prabusit viata. Faptul ca il stiam pozitiv, a fost o certitudine ca identitatea sau sexul. O luna am plans continuu. Daca cineva ma intreba ce fac (ca salut), ma podidea plansul. Am citit zeci de carti, nu pentru a afla ce este incompatibilitatea Rh (stiam teribil de bine) ci pentru a citi undeva ca exista o sansa sa fie bine. Nu scria nicaieri. La a treia sarcina, cu transfuzii in antecedente, cu sotul de aceeasi grupa dar Rh pozitiv, prognosticul era extrem de rezervat. Am facut si morfologia fetala. Totul era anatomic perfect. M-am mai linistit, pentru ca visam noaptea numai copii malformati. Ramanea "doar" riscul vital. Atunci am inceput sa ma rog sa traiasca. Stiam ca avea un risc enorm de encefalopatie. Ma rugam sa traiasca oricum. De unde inainte de sarcina si chiar la inceput imi era groaza ca va trebuie sa stau acasa cu copilul 3 luni (mai mult nici nu imi imaginam ca as fi rezistat), atunci i-am promis copilului meu ca viata mea va fi numai a lui, numai sa traiasca. Si Dumnezeu a vrut sa traiasca. Poate nici Dumnezeu nu a fost sigur ca merit sa mi-l lase si mi l-a luat inapoi pentru 15 minute, cat o viata, dar mi-a mai dat o sansa. Apoi lectiile au continuat. Nu am vrut copii ca mi se parea ca nu am bani suficienti, dar a doua zi dupa ce am nascut (in ziua cand copilul a facut stop cardiac) sotul meu a ramas fara serviciu, pentru ca a indraznit sa ceara o zi libera pentru ca nu era in stare sa lucreze si statuse in permanenta la usa sectiei. Si am trait numai din indemnizatie si ce mai dadeau parintii timp de aproape un an. Am stat acasa doi ani in care dormeam 2 - 4 ore din 24, pentru ca restul insemna alimentatie, adormit in brate pana la 1 an si doua luni (cat a mancat prin somn), spalat varsaturile (covor, haine, el, eu, jucarii) si alergat dupa el pe afara. Pana la 3 ani am fost doar de doua ori in vizita (cu copilul nu puteam ca trebuia sa manance si sa doarma la ore fixe), am primit doar 3 - 4 vizite (din aceleasi motive), am fost de doua ori la parintii mei la tara (pana in octombrie nici nu am avut masina si cu maxi taxi sau tren imi era groaza ca trebuie sa manance si nici nu credeam ca are rabdare sa stea cuminte), nu am mai iesit niciodata la restaurante sau terase (din aceleasi motive si, in plus nici financiar nu o ducem super, preferam sa cumparam hainute sau jucarii), deci si viata sociala este la pamant. Timp de mine am extraordinar de putin, mai ales de cand am inceput serviciul (octombrie 2006). Dupa serviciu stau numai cu Razvan si mai fac îndeajuns de putine prin casa (restul, sotul). Nici vorba de alt serviciu suplimentar, desi am avut mai numeroase propuneri. Nu ma mai instruiesc in alte domenii (poate nici nu era necesar), ma instruiesc referitor la autism. Nu ii mai invat pe altii poate lucruri neesentiale, imi invat propriul copil sa traiasca. Abia acum imi dau seama de sensul vietii mele si ma gandesc cum m-am irosit atata vreme pentru lucruri trecatoare, cu satisfactii de moment. Am realizat mai buna, mai toleranta, mai modesta, am alte valori si poate asta a fost lectia mea.

Buna, nico
Sunt inscrisa de mai multa vreme pe forum...sper sa nu se supere fetele ca nu m-am prezentat pana acum innocent

...

Sunt si eu mamica unui baietel autist in varsta de 4 ani jumatate si vroiam doar sa flowers

. M-a impresionat foarte tare povestea voastra, intr-un fel seamana cu a noastra...citeam despre tine si parca ma vedeam pe mine.
Inca o data, va doresc multa sanatate si , din cate am citit despre puiul tau, aveti toate sansele de reusita. Tine-o tot asa :clap2:

P.S. M-am inscris de mult pe forum, si nu mai stiu ce nume de utilizator si ce parola am....

Trimis: 31/03/2008 14:42

Gata, am descoperit ce nick am...numai ca nu mai stiu parola, ca ma loghez automat cand intru...nu mi se cere nici numele utilizatorului si nici parola..

Trimis: 31/03/2008 14:48

Felicitas...nimeni nu poate sa vada parola ta...dar poti intra la profilul tau...si sa completezi alta parola asa cum crezi tu ...alegeti una care sa te ghidezi mai bine...eventual de nu iti iese ceva lasa mesaj pe chat...te voi ajuta eu mai departe.

Trimis: 10/04/2008 12:54

Incep sa ma simt ca un robotel programat pe aceleasi activitati: serviciu - Razvan, serviciu - Razvan (in afara de weekend cand e curatenie - Razvan), ca in reclama aceea "birou - pat"... Am obosit, nu stiu daca mai mult fizic sau mai mult psihic, dar parca nu vreau altceva decat sa dorm... Cand vin de la serviciu, sper sa doarma Razvan ca sa atipesc si eu putin, dar nu! rade cu gura pana la urechi si ma ia de proaspata... Imi trece si oboseala... ma uit la el si cred ca ii preiau din energie... il iubesc enorm pe copilul asta... si i-o spun de zeci de ori pe zi si, bonus, seara la culcare: "te iubesc mult, puiul mamii; sa nu uiti niciodata ca te iubesc, orice ar fi..." La inceput nu pricepea... se uita prin mine... acum vine si se lipeste de mine si ma pupa; intr-un mod special, al lui, lipind buzele de obrazul meu; nu stie sa faca buzele tuguiate. Il tin asa, in brate, cat mai mult si parca ii simt sufletul. Si lui ii trece absolut orice frustrare. Mie, indiferent ce urma de oboseala.
De-acum ne reluam iesirile in parc dupa-amiaza, mai ales ca soacra mea nu prea il mai scoate dimineata. Ieri am fost in parc. Inca am o frica patologica sa nu mai impinga copiii. Nu ma pot dezlipi de topogan si ma uit la el, in alerta, permanent. Il vad cat de atent este, cum asteapta mai ales daca sunt copii mai mici, cum urca usurel pe langa ceilalti (tot a ramas cel mai rapid), cum se da pe topogan cautandu-mi privirea "vezi, vezi ce frumos ma dau?" Ii zambesc si ii dau din cap a incurajare, el vine si topaie fericit linga mine... Apoi simt ca nu mai suport stresul, mai ales daca se aduna mai multi copii si-i spun: "hai sa mai mergem si in alta parte". El se uita rugator la mine si maraie suparat si ii spun: "hai, mai da-te putin". El se da iar, tot frumos, eu sunt in continuare ca un arc... Am observat ca daca simte ca nu mai are rabdare la rand si sunt copii mici sau lenti, mai face o tura in jurul topoganului, parca sa isi reprime impulsivitatea, apoi vine si sta la rand...
Cred ca simte ceva aparte pentru copii cu nereguli locomotorii, se duce la ei, cu mare atentie, ca spre o floare fragila... Nu in viteza, cum se duce la alti copii. Ii spun "fii atent, sa nu trantesti copilul; tu stii ca esti puternic" si e mandru ca trebuie sa protejeze... Vara trecuta s-a jucat mult cu o fetita cam de varsta lui care abia invata sa mearga. S-a dus pur si simplu la ea, pe strada. I-a placut in mod extrem ca era extrem de vesela (adora copiii care ii zambesc). Parintii ei se uitau parca recunoscatori la noi, probabil nu avea cu cine sa joace. Imi venea sa le spun "suntem in aceeasi barca, dar la alt capitol" . N-am mai spus, ce rost avea?!
Deseori vad o familie de batrani (nu stiu daca sunt parinti sau bunici) cu o fetita de vreo 12 ani cu sindrom Down. Mi-e mila de ei, vad cum o plimba asa cum il plimbam noi pe Razvan, ca un ceasornic, vara si iarna... Si vad atata tristete... Oare noi... nu, nu vreau sa ma gandesc!
Mai am putin si ma duc acasa la copilul meu... job-ul doi, cum ii spun. E CEL MAI ELEGANT JOB

Trimis: 05/05/2008 11:04

Citeam ce a scris Luana despre vise si planuri... Eu de mult am incetat sa imi mai planific ceva in viata. De fiecare data a iesit exact invers... Nu pot spune ca regret, dar am inceput sa las totul sa se intample asa cum poate imi este dat sa se intample. Am inceput sa imi vor putin (poate grozav de putin), pentru a ma putea bucura pentru un pic mai mult. Cred ca Dumnezeu stie ce si cat ne trebuie pentru a fi pe placul Lui. Poate sunt ganduri de om frustrat, sau care, din deznadejde a picat in misticism, nu stiu... Dar imi face bine sa cred asa.
Daca ma gandesc bine in urma, nu prea s-a intamplat nimic din ce mi-am propus. Poate e mai bine asa?!... De numeroase ori am inteles ca a fost mai bine asa si m-am straduit sa ma adaptez la situatia respectiva si sa ma mint ca imi place pana cand chiar mi-a placut. Asa s-a intamplat si cu viata mea profesionala. In liceu mi-as fi dorit sa fiu orice, numai in domeniul farmaceutic sau in invatamant nu mi-ar fi placut deloc. Dintr-o pura intamplare, am dat examen la o scoala sanitara si tot din intamplare (ca pe vremea aceea era concurenta deosebit de mare), am reusit. Daca tot am intrat, parca nu-mi venea sa renunt. Cand am terminat, am inceput sa lucrez ca asistenta medicala si, in paralel sa si predau la o alta scoala sanitara. Ambele meserii mi-au placut enorm, pana la urma. Pana pe la 25-26 de ani mi-am dorit copii, dar nu am avut; pe la 30, chiar nu imi mai doream, iar la 32 am avut... Si tot asa... am multe exemple.
Cat am fost insarcinata, nu mi-am facut niciun plan pentru copilul meu; mai intai, pana pe la 3 luni, am asteptat sa vad daca pot tine sarcina; apoi am asteptat sa vad daca e bine, tremurand de grija la fiecare ecografie, dar incepand sa sper... Apoi am aflat ca NU e bine si am incetat absolut orice plan. Nu i-am hotarat un nume decat cu vreo luna inainte sa nasc. Nu l-am inregistrat la Dispoziția civila decat cu doua zile inainte sa ma externez (era sa platim si amenda ca depasisem 15 zile). Nu am cumparat nimic dinainte copilului (si nici chiar in primele 3 saptamani de viata), abia in ziua cand m-am externat sotul meu a cumparat hainute, carut, iar primele 2 zile a dormit pe fotoliu, ca nu avea patut (oricum, incapea super, asa mic era...). Planuri de viitor???... Cand porneste cu prognosticul de "leguma", ce planuri de viitor sa mai faci?! Nici macar nasi de botez nu cautaseram (este adevarat ca ne bazasem pe nasii de cununie, dar ei nu au mai vrut, din superstitie, ca mai au un fin care era extraordinar de bolnav). Pe la 1 an jumate, incepeam sa fac planuri... Apoi iar le-am stopat. Nu stiu nici macar daca va merge la scoala, asa ca ce planuri sa fac?!...
Si eu vad vedetele care isi fac planuri... Si vad si oamenii obisnuiti ca isi fac planuri. E normal... Dar am vazut si oameni care si-au facut planuri in legatura cu copiii lor si s-au naruit. Copii bolnavi incurabil, cu cancer sau alte boli grave, copii morti in accidente, unele chiar stupide, sau ramasi paralizati, copii care la inceputul vietii promiteau totul: inteligenti, "normali"... Si e cu atat mai greu cand totul, la inceput pare perfect...
Stiu si destui oameni importanti (ca profesie, sau din sfera politica) cu vise naruite. Copii care devin toxicomani sau hoti "din distractie" sau criminali.
Pentru copilul meu nu imi doresc decat sa fie sanatos in rest si bun la suflet. Atat. O fi prea mult? Dumnezeu stie ce cruce da fiecaruia.
Si eu ma simt aiurea cand cei din jur se mira ca nu mai iesim la un restaurant sau macar terasa din cauza copilului. Cum sa iesi? Sa stea nemiscat pe scaun e un chin, oricat de cuminte s-ar fi facut (cum as putea sa ma distrez eu cand stiu ca el e chinuit!), suc nu bea niciodata, apa doar daca ii este sete, nu suporta fumul de tigara, iar sa il las undeva sa iesim seara, unde sa-l las? Soacra mea sta cu el exact pana la 3 jumate cand vin eu de la serviciu, in rest sta numai cu noi. In alta parte nu am unde si oricum as sta cu grija... Am uitat cum e la un restaurant. Parca sunt de pe alta lume... Ma uitam intr-o zi la un afis cu preturi din fata unei pizzerii si incercam sa imi aduc aminte cat costa pizza acum 4 ani cand ieseam si noi... Ma uit apoi la copilul meu cum alearga bucuros in fata mea si nu-mi mai pasa...

Trimis: 15/10/2008 08:28

O fi toamna?!... O fi agitatia lui Razvan?!... O fi "pragul" de 4 ani?!... Am o senzatie de frig si trist in suflet, de deznadejde si frica, o senzatie idioata ca ma invart ca intr-o spirala (as fi vrut sa zic cerc, dar daca fac un bilant, vad ca totusi, in anumite aspecte evolueaza), ma uit cu groaza cum iar tipa, si iar arunca lucruri, si iar impinge societatea pe strada sau la rand daca nu ii convine ceva, il vad cum nu l-am mai vazut niciodata, un colet de nervi, ura, frustrare si neputinta, ii vad ochii cu cearcane vinetii si privirea rea si mi-e dor de copilul meu cu ochi vioi, veseli si calzi, de veselia lui, rasul molipsitor... Acum si rasul ii este agresiv, violent, se bucura numai cand vede un desen animat cu Pluto, si atunci ma strange tare (prea tare) in brate si ma apuca de par probabil inconstient pentru ca daca ii spun ca ma trage de par, imi da drumul. Maine avem programare la psiholog (nu am mai fost de la inceputul lui septembrie, ca a fost in concediu si apoi s-a imbolnavit Razvan) si mi-e teama cum va fi pentru ca nu stiu daca va putea lucra cu el. Despre gradinita, ce sa mai zic?!... Azi ii fac programare si la homeopat. Cred ca am intrat in criza de timp. Imi aduc aminte ca atunci cand am inceput serviciul la 2 ani, o colega m-a intrebat pe unde am fost cu Razvan pe la medic pentru ca si ea are o cunostinta cu un copil de 4 ani care nu vorbeste. Atunci mi se parea atat de departe varsta de 4 ani... Ma gandeam, desi stiam (sau intuiam) ca are probleme, ca e imposibil sa nu vorbeasca pana la 4 ani. Ei, uite ca e posibil... Aseara cred ca am conceput cat de disperata sunt, cand mi-am dat seama ca nu mai suport sa ma uit la emisiunea aceea "copiii spun lucruri traznite", care pana acum ma amuza teribil. Ma enerva pana si sotul meu care radea de "perlutele" copiilor de la televizor. Apoi, pana si el l-a intrebat cu tristete: "tu cand o sa vorbesti oare?". Pe de alta parte, mi-e teama ca il manii pe Dumnezeu... Nu eu eram aceea care acum 4 ani ma rugam disperata sa ii lase viata, indiferent cum va fi?!Si acum fac nazuri?! Duminica trecuta, chiar in noaptea cand ne-am internat noi, a murit copilul cuiva care facuse cerere pentru remediu in strainatate. Avea 5 ani si a murit, dupa luni de chin, de cancer. Apoi zilele trecute am auzit de fetita Laviniei Milosovici. Si copilul ei, nascut tot la 7 luni, avea acelasi prognostic la nastere ca si al meu. Numai ca la ea s-a confirmat. Si iar ma gandesc cat de nedreapta sunt. Si cat de fericita sunt, de fapt, ca traieste. Cu siguranta, nu pot sa nu imi amintesc, in fiecare an, cum in 2004, la mijlocul lui octombrie, simteam cum mulțimea s-a prabusit in jurul meu. Ma revad pe holul spitalul cum plangeam ca Razvan a facut stop cardiac si o colega din spital, vrand sa ma "consoleze" mi-a spus "pai, ce? nu stiai ce complicatii apar?" Stiam, dar e o mare diferenta intre "a sti" si "a accepta". Acelasi sentiment l-am retrait cand o gimnasta a spus despre Lavinia ca "stia" ca asa va fi. Si, parca o secunda am urat-o.
Si asa mai "stiu" ca poate copilul meu nu va vorbi niciodata. Dar uneori mi-e foarte greu sa accept. Si cel mai greu imi este cand ii vad comportamentul schimbat radical in rau.

Trimis: 15/10/2008 13:41

Aproape ca nici nu stii ce sa-i spui unui parinte care trece prin atata deznadejde,nici nu stii daca l-ar consola ceva...Si eu am avut astfel de momente cand ma prabuseam si-mi spuneam ca toata lupta mea e in zadar...Dar trebuie sa fii tare,pentru Razvan.Si stiu ca o sa te ridici rapid pentru ca esti o nevastă puternica.Stiu ca durerea pe care o simte o mama cand isi vede copilul asa,e cumplita ,iti mutileaza sufletul...Curaj Nico,poate e doar o perioada mai proasta. console

Trimis: 16/10/2008 13:19

Cu siguranta e o perioada mai proasta ...cu totii trecem prin astfel de perioade .Adevarul e ca ceva se intampla cu copiii nostrii.Si Irina e cumplit de agitata in ultimul timp ,e foarte galagioasa ,tipa ,sare si mai nou ne si loveste ,lucru pe care pana acum nu l-a prea facut .Este intr-adevar greu sa consolezi o mama care trece prin momente din astea ,doar tu singura poti trece peste asta Nico,si din ce am inteles eu despre tine din ce ai scris aici pe forum sunt FOARTE SIGURA ca vei reusi sa depasesti si acest moment .Ia partea buna a lucrurilor (intotdeauna e si o parte buna )si ai incredere ca Dumnezeu nu uita pe nimeni . flowers

Trimis: 16/10/2008 13:59

stiu ca aveti dreptate, incerc sa cred ca va trece, dar m-am speriat foarte tare ca niciodata nu a avut atat de multe nereguli de comportament in acelasi timp si de gravitate atat de mare. Chiar m-am speriat. Ieri am fost la parintii mei la tara vreo doua ore si acolo s-a jucat doar la porti, usi si alte tabieturi vechi, dar macar nu a mai tipat, nu a mai fost nervos, chiar l-am invatat sa fuga dupa pisici si sa le spuna "zit" (pentru ca se speria de ele, si m-am gandit ca cea mai buna aparare e atacul). Chestia asta i-a placut cumplit de multsi a inceput sa spuna si el "zit" sau "sit' cum se nimerea, apoi in masina iar a inceput sa tipe ca vorbeam cu sotul meu si nu suporta sa vorbim intre noi... Azi am fost la psiholog si a fost extrem de bucuros, a topait si ras tot drumul, pe psiholoaga a imbratisat-o si a pupat-o o data la 3 minute, dar a fost groaznic de agitat, nu era deloc atent, trebuia sa spun la fiecare minut "Razvan, fii atent la doamna", el radea, sufla, spunea alte sunete (pe care le stia) decat ceea ce trebuia, arunca jucarii pe jos si radea de se prapadea cu palmele la obraji (adica "vai, ce-am facut!"). Pana la urma mi-a spus ca a ametit-o de tot, ca a obosit cat pentru o zi si am plecat. Si mie imi mai vajaie capul si acum. Acasa e totusi mai potolit din punct de vedere kinetic, dar acolo... Multumesc lui Dumnezeu ca nu a tipat sau sa fi facut gesturi de opozitie (la care nu vreau sa ma gandesc), asa cum face frecvent in ultima vreme: dat cu capul de pereti, batut din picioare, batut, impins, piscat (nu stiu de unde o fi mai invatat si asta...)

Trimis: 17/10/2008 07:59

Nico,ma repet cand iti spun ca raul seamana foarte bine la comportament cu Razvan...din descrierile tale parca il vad pe Raul...el are acum 6 ani (implineste7) , si are si acum cateodata astfel de comportament dar sa stii ca odata cu inaintarea in varsta devine si el mai intelept ,se mai potoleste....Raul face faze de astea cand e extrem de obosit sau cand nu-i acordam destula atentie, dar cand era mai mic era teroare...de destul de numeroase ori cand mergeam cu el undeva (la medic , sau la o prietena ) nu apucam sa ajung acasa ca ma apuca plansul pe strada, eram cu nervii la pamant ....nu numai ca imi vajaia mie capul (cum spui tu) ca incercam sa-l potolesc dar mai venea si cate o pers ''bine intentionata'' si-mi spunea:''dar tine-l doamna...''iti dai seama ca din rosie ca racul deveneam albastra... numai noi putem intelege, cat ne e de greu dar cu susținerea lu Dumnezeu trecem peste asta... trebuie sa ne autoeducam si sa nu ne lasam biruiti...o doamna doctor imi spunea sa fiu fericita cand e si el fericit...cand te gandesti ca sunt probleme si mai grave , trebuie sa multumim lui Dumenzeu ca pot merge, se pot juca, pot rade, au parinti iubitori...hai curaj console

Trimis: 30/12/2008 11:24

Va doresc tuturor sa aveti un an nou fericit, cu multa sanatate si sa vi se implineasca toate dorintele, sa aveti numai bucurii de la copiii vostri!

Trimis: 10/06/2010 21:45

Ai darul de a povesti,de a ajunge la sufletul omului.Acum am citit jurnalul tau,oarecum povestile noastre se aseamana. :clap2: