Copii-cu-autism.MyForum.ro :: ,,PRAGURILE,, DIN VIATA NOASTRA DE MAME CU COPII SPECIALI

Trimis: 31/01/2008 21:54

Nu stiu de ce , de cand am adus-o pe Andreea pe lume , acum cand ma uit inapoi ,la anii care au trecut , realizez ca am trecut mai numeroase ,,praguri,,sau hopuri sau situatii care mi se pareau fara iesire ...Toate astea le-am simtit ca si niste zile sau chiar saptamani de tristete profunda , de somn agitat sau de acelasi gand care nu-mi dadea pace ,gandul acela...care declanseaza toate astea...Primul pas a fost chiar in maternitate , cand dupa momentul de imensa bucurie a urmat unul de tristete caci Andreea era singurul copil de acolo care nu crestea in greutate . In acele clipe plangeam cand vedeam mame cu copii in carucior de mana sau cum or fi , era o tortura pentru mine . Al doilea , atunci cand desi crestea frumos , ducand-o la control pe la 8 luni psihiatrul a scris pe hartie retard neuropsihomotor . Am crezut ca-mi pierd mintile , la inceput mi-a fost teama sa spun , apoi n-am stiut cum sa spun familiei , sotului , bunicilor , ma prabuseam de plans . Al treilea a fost atunci cand dupa un an jumate am intrat pentru prima data pe usa sanatoriului de recuperare din Bai , unde erau zeci de copii cu probleme si eu eram acolo cu fata mea . Plangeam singura noaptea in camera in care eram internata, nu puteam sa nu ma gandesc ca si Andreea va fi la fel ca acei copii peste doar cativa ani. Al treilea a fost atunci cand la 3 ani i-am cautat o gradinita si n-au vrut sa mi-o ia nicaieri ca nu mergea si nu vorbea , nu stia sa faca nimic . Urmatorul ocazie a fost atunci cand la 4 ani jumate Andreea mergea schioapa si lumea se holba la ea , efectiv mi-aduc aminte ca m-am rastit odata la o doamna in statia de tramvai , care uitandu-se la ea , a comentat . Ma gandeam ca n-o scot la capat , medicul din Oradea a zis ca e raspunderea ea amanarea actului operatiei si eu eram complet debusolata...Apoi a venit momentul cand Andreea a crescut si trebuia sa mearga la scoala , mi-am dat seama rapid ca nu are nici o sansa intr-o scoala normala , cu toate interventiile posibil;e de dupa 3 ani . Au mutat-o intr-o zi de octombrie in scoala , desi incepuse in gradi anul scolar , m-am dus suparata si plangand la ei , dar mi-au explicat ca s-a eliberat un loc in scoala si ca au hotarat ca Andreea trebuie sa se mute la scoala . Nu aveam ce comenta era hotararea lor , scoala aceea era cel mai bun loc pentru ea atunci , dar eu mai vroiam sa ma mint inca un an ca Andreea e mica si e la gradinita...Cel mai recent prag a fost mutatul la o scoala speciala de stat in 2006 , dupa 8 ani de invatamant excepțional intr-o institutie privata specializata pentru copiii cu dificultăți . Am mers in prima zi de scoala , Andreea n-a vrut sa intre in cladire , am stat cu ea o ora pe o bancuta in curte , numai Dumnezeu stie ce a fost in sufletul meu . Am intrat cu ea in clasa , o clasa urata , asa mi s-a parut atunci , saracacioasa , deloc potrivita pentru copii autisti , niste doamne invataroare care tipau si radeau in hohote , povestind vrute si nevrute . Stateam cu Andreea in brate pe un scaun , incremenita de ceea ce vedeam , nu puteam sa scot un cuvant ca -mi dadeau lacrimile . A venit o doctorita la mine si m-a intrebat ,,Si ce progrese a facut Andreea acolo unde a fost pana acum ?,, Ce sa-i raspund ca a invatat tot ce stie ea acolo ...Abia am reusit sa articulez cateva vorbe . Am plans zilnic doua saptamani , noaptea nu puteam dormi de ganduri , stateam pe holuri si ma feream sa vorbesc cu cineva sa nu izbucnesc . Nu-mi placea nimic nici oamenii , nici locul , nimic. Au trecut , acum e tot ce se poate mai bine , am tremurat in prima zi de scoala , dar n-am mai avut ..prag,, de trecut...Starile proaste si agresivitatea de azi vara a lui Andreea au fost un moment de stres profund...practic stateam cu ea si plangeam intr-una ...au trecut am mers la mare ...Asa am simtit eu in anii acestia ca astfel de momente m-au marcat , atat de mult incat ma inchideam in mine si plangeam pe ascuns ca si cum nu vroiam sa spun nimanui durerea mea , desi toti vedeau si simteau . Ocazii grele cand atunci cand doar dialogam cu cineva ma ineca plansul ...Trec toate cine stie ce ma mai asteapta ...Poate am omis ceva , fara sa vreau ...dar transformarea in domnisoara a Andreei a fost un pas care l-am facut greu , credeam ca n-o sa se intample atat de repede si a venit ...mi-am dat seama ca am deja o fata mare....
Se zice ca nu e bine sa tii durerea in tine , e bine sa plangi , sa vorbesti , sa incerci sa treci peste astfel de momente . Cred ca si voi aveti ceva de impartasit ...

Trimis: 01/02/2008 10:08

O floare pentru voi...si curaj...

Trimis: 01/02/2008 10:23

Eu cred ca povestile noastre seamana foarte mult intre ele,aceleasi deznadejdi,aceleasi framantari,aceleasi sperante.Si eu cand am vazut-o pentru întâia oara pe Claudia am fost cea mai fericita mama,uitand toate chinurile prin care am trecut la nastere.Toate s-au stins intro clipa,acea clipa magica de care avem parte fiecare dintre noi cand ne vedem prima oara copilul.Au urmat apoi primele framantari cand dupa un control la chirurgie am fost trimisa sa-i fac o radiografie la picioruse si s-a constatat ca ceva nu era in regula..."noduli de crestere mai mici" a fost diagnosticul.Intreband ce inseamna asta mi s-a spus ca capul femurului nu este prins in sold cum trebuie.Au urmat clipe,ore,zile,saptamani si luni de panica pana cand totul a fost bine.Imi aduc aminte ca am avut aceeasi reactie ca si Gabi cand fiind cu Claudia la plimbare cineva m-a intrebat de ce merge asa.
Dupa un timp am observat ca nu e ca ceilalti copii si am inceput sa imi pun semne de intrebare,vedeam ca ceva nu e in regula si in acelasi timp nu vroiam sa accept ca copilul meu are probleme.Stiu ca am luat si am citit despre bolile psihice intro carte mai veche,in care nu se pomenea nimic despre autism,si mi se parea ca copilul meu are toate bolile desrise in acea carte.Dupa ce am citit din acea carte am plans o saptamana continuu fara sa ma vada nimeni.
Pe urma a urmat socul:diagnostic"note autiste in comportament".Imi aduc aminte si acum ,de parca a fost ieri,cum doamna doctor nu mi-a spus verbal diagnosticul ci l-a scris pe reteta evitand sa ma priveasca in ochi .Habar nu aveam ce inseamna autism la acea vreme,vazusem filme despre autisti,dar perceptia mea era diferita atunci din lipsa de informatie.Oricum in acel moment vestea a cazut ca un bolovan in capul meu,nici nu stiu cum am ajuns acasa,eram in totalitate rupta de realitate si imi spuneam tot momentul ca poate e o greseala.Si mult timp dupa asta inca mai speram sa fie o greseala.Dar in timp totul s-a adeverit a fi adevarat,am inceput sa caut informatii,materiale si mi-am dat seama ca trebuie sa accept realitatea.
A urmat o perioada tensionata in familie pe care ma bucur ca am reusit sa o depasim.Ma gandeam cum sa-i spun mamei mele ca singura ei nepoata nu e ca ceilalti copii desi ea nici acum dupa atat timp nu o trateaza ca si cum ar fi "altfel".Noi suntem o familie numeroasa,sunt 11 frati in familia mamei mele ,va dati seama cati veri ,unchi si matusi am si nu am avut pe nimeni bolnav pana la Claudia.Culmea dupa ce am nascut-o eu pe ea ,o vara de-a mea a nascut si ea un baietel cu aceeasi problema.
A urmat lupta pentru recuperarea ei ,hopuri mari ,momente in care am clacat,multa deznadejde in momentele in care simteam ca nu o sa reusesc sa merg mai departe,dar Dumnezeu mi-a dat tărie si am reusit sa trec peste toate.Si culmea e ca cel mai mult am luptat si inca mai lupt cu prejudecatile celor din jur,cu indiferenta si ipocrizia lor.
Ar mai fi multe de spus si am sa mai scriu despre povestea mea.

Trimis: 01/02/2008 17:01

Am sa scriu o continuare la cele povestite mai sus.Din timpul in care am inceput sa vorbesc de problemele Claudiei am simtit cum asa zisii prieteni au inceput sa se indeparteze, nu mai eram invitati sau daca eram simteam cum ii deranjeaza comportamentul Claudiei care la acea vreme era cumplit de agitata.M-a durut....dar acum pot spune ca n-am pierdut nimic pentru ca cea mai importanta persoana din viata mea este ea,totul se invarte in jurul ei si misiunea mea e sa o protejez.Acum nici nu ma mai uit la ea ca la un copil care are probleme,poate si din cauza faptului ca fiind singurul nostru copil nu am cu cine sa o compar.
Cand a venit vremea sa mearga la gradinita mi-a fost foarte greu.Pot sa spun ca atunci a fost cea mai grea perioada,cu cele mai numeroase spaime,frica ca nu o sa se incadreze in colectivitate,ca nu o sa accepte noile reguli si pe buna dreptate ,pentru ca s-a adaptat deosebit de greu.In perioda aceea m-am lovit cel mai mult de prejudecati,de piedici care incercau sa mi se puna dar nu m-am dat batuta,desi aveam zile in care imi venea sa renunt.
Ultimii doi ani au fost cei mai linistiti.De cand Claudia e la scoala sunt mai relaxata pentru ca ea este multumita ,ii place sa mearga acolo si daca ea e multumita,atunci sunt si eu.Si faptul ca v-am intalnit aici pe voi,cu care simt ca vorbesc aceeasi limba,m-a facut sa ma simt mult mai bine.

Trimis: 02/02/2008 18:29

ram avut atitea praguri ca nu-mi vine sa cred ca mai am mintea intaga.primul cind a trebuit sa nasc,mam chinuit 24 de ore pina sa-u hotarit sa-mi faca cezariana.cind trbuia deja sa umble sergiu au inceput crizele mioclonice,nu sa mai sprijinit pe picioare si isi scapa capul.a urmat întâia vizita la psihiatie intr-un spital deplorabil,jegos .vizite saptaminale in acel spital cu sergiu in brate,tratamente de la care asteptam un miracol.plecarea in bucuresti unde asa zisi specialisti sa-mi spuna ca nu va merge si nu va vorbi niciodata.probleme familiare pe care vreau sa le uit ,ma bucur ca le-am depasit.nu-mi place sa vorbesc despre ele dar au existat si asta e realitatea. prima zi de gradinita,o gradinita speciala pentru copii speciali.prima data cind am vazut atitia copii la un loc toti cu probleme.am avut un soc,nu aveam cu cine sa vorbesc. au trcut anii a urmat prima zi de scoala.o multime de copii fericiti si sergiu meu printre ei. un coleg vrea sa vorbeasca cu sergiu el nu a stiut ce sa-i raspunda,la respins iar raspunsul acelui baiat a fost " acesta este un ciudat".am plins cu lacrimi amare unde nu ma vazut nimeni.urmeaza prima sedinta cu parintii une doamna invatatoare ma prezentat in fata intregii clase ca fiind mama unui copil cu nevoi deosebite si sa stea acasa de vorba cu copii lor despre sergiu.in acele momente asi fi vrut sa ma inghita pamintul sa nu vad privirile lor pline de mila.am terminat si clasele 1-4 a urmat o hotarire deosebit de grea,cea mai grea cind am hotarit sa-mi dau copilul la o scoala speciala.nu pot sa va spun ce a fost in sufletul meu in prima zi de scoala din clasa a5-cea,doar vorbele pline de intelegere ale doamnei diriginte mau facut sa nu pling.nu stiu ce va mai urma dar cred ca sint destul de puternica sa trec peste ele.