|
nico_g
Nu conteaza stelutele,conteaza cine sunt
| Data inscrierii: 12/Feb/2008 |
| Mesaje: 375 |
| Localitate: galati |
|
|
Interesanta abordarea subiectului cum ne-am comportat noi si cat am vorbit cu copiii cand erau mici - mici... Merita chiar un topic separat.
Eu, inainte de a avea copil, gandeam ca atunci cand urma sa fiu mama (ceva de domeniul absurdului la acea vreme!), nu voi alinta copilul, ii voi acorda multa atentie, voi vorbi mult cu el dar il voi lua in brate rar, imi voi arata afectiunea discret (aceeasi impresie ca as fi ridicola daca m-as comporta ca in "Look who`s talking"), nu ii voi vorbi cu diminutive, nu voi spune niciodata "ham ham" in loc de "caine", "na-na" in loc de "bataie", "buba" in loc de "m-am lovit", "papa" in loc de "mancare". Eram total impotriva sa il legan, sa il car in brate, sa manance in alta parte decat la masa in bucatarie, cu povesti, "avioane" care "aduc" mancarea, televizor etc. Apropo de diminutive, chiar am cautat un nume care sa nu se preteze la tot felul de diminutive de care as fi putut abuza... Asta a fost teoria!
In practica, pana la 4 luni a avut colici (sau ce-o fi avut, ca urla toata noaptea si nu ii trecea nici cu sab, nici cu espumisan, cu nimic), astfel incat stateam cu el in brate toata noaptea ca numai asa tacea. Ziua iar stateam cu el in brate, ca orizontul din patut nu ii era suficient, parca vroia sa recupereze toate cele 20 de zile de agonie intr-o singura zi, in fiecare zi. La 4 luni l-am pus in premergator (statea ca in scaunel) si ziua am scapat, ramasese numai noaptea. La 3 luni jumate, a inceput sa verse si sa manance numai prin somn deci, pentru fiecare masa (x5) trebuia sa il legan in brate timp de o ora sa adoarma. Dupa 1 an, a inceput sa se "joace" la cabinele de telefon din oras si la toate usile intalnite, la nesfarsit (ca doar era stereotipie), si se oprea doar daca il luam in brate si il duceam cativa pasi pana vedea alta usa... Si o luam de la capat.
Despre mancare, ce sa spun?! ca, la fel, mi-a demontat toate principiile. De cand a mancat treaz (1 an si 2 luni) cu lingurita, a fost numai la televizor pe anumite melodii, cat tinea melodia, si daca se oprea melodia, varsa. Asta dupa ce chestia cu povestile, cu "acum papa mama, acum papa tata, acum ursuletul, acum Razvan", sau cu "avioanele care aduc papa" nu au avut niciun rezultat.
Despre vorbit... pana la 1 an nu prea am avut CAND sa vorbesc cu el, pentru ca ori il adormeam sa manance, ori dormea si manca, ori era afara (daca nu il scoteam de cel putin 3 ori pe zi, nu adormea, deci nu manca si se agita rau). Asa ca, in timp ce il adormeam, ii ziceam continuu "ma-ma-ma", "ba-ba-ba", "la-la-la" in ideea ca va repeta si el. Nu a repetat nimic pana la 4 ani, ba chiar a avut reactie inversa, ca, dupa 2 ani cand vazusem ca nu vorbeste si am "intensificat" onomatopeele, lui ii venea sa verse cand ma auzea, asociind mental cu mancarea. La un an am fost la NPI sa verific daca are ceva sechele dupa hemoragia cerebrala si edemul de la nastere, iar la 2 ani pentru ca nu vorbea. Indicatia medicului a fost de fiecare data sa il stimulez teribil de mult. Ei, chestia asta am inteles-o gresit si am inceput sa vorbesc mult, singura (sau cel putin in aparenta, pentru ca el alerga sau parea ca nu imi da nicio atentie insa, in timp am observat ca totusi acumula informatiile). Vorbeam continuu si pe strada, cu el in brate, ii spuneam "uite copacul, are frunze verzi", "uite jos catelul", "uite masina" si tot asa... il intrebam diferite lucruri si bineinteles ca nu imi raspundea, nu imi pasa nici de lume ca vorbeam singura, eu imi "stimulam" copilul. Nu am gresit totusi mult, dar probabil l-am coplesit cu informatii si i-am inhibat declansarea vorbirii (explicatia psihologului).
Cu diminutivele, ce sa spun?! Nu pot sa va spun cat ajunsesem sa ma rog sa il aud macar o data sa spuna "ham ham" im loc de "caine si cat am plans de bucurie cand a spus "papa"in loc de mancare sau "buba".
Afectivitatea... Am fost asa de fericita ca exista... simplul fapt ca il vedeam ca respira, acolo in patut, ma facea sa plang de fericire si sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta si mi se parea ca daca i-as cere ceva in plus L-as mania... Nu puteam sa ma abtin sa il mangai, sa il sarut pe capusor sau sa il tin pur si simplu in brate. Dupa vreun an de hranit cu lingurita numai la muzica si de profitat sa ii bag lingurita in gura chiar si cand casca (de bucurie ca deschide gura, nu observam ca de fapt casca, si se obisnuise sa caste cu gura inchisa, ca un adult care se abtine, in public) pretext pentru care la mine se uita cel mai putin sau deloc, ma evita cand il strigam, cand ma vedea si, citind si despre autism, am intensificat exprimarea afectiunii si acum, intr-adevar este si el, poate, excesiv de afectuos. Apropo de diminutive ale numelui sau alintaturi, nici nu mai exista variante:"Razvanut", "Razvanel", "Razvanuticu` lu` mama", (educatoarea ii spune "Razvanica") apoi "puiut", "iepuras", "fluturas" (cred ca stiti de ce!), "pisicut" si numeroase altele, pe care si le "asuma". Cand il strig asa, stie ca despre el e vorba, ca si cum ar fi singurul puiut, iepuras, fluturas dim lume...In fiecare seara, la culcare, ii spun ca e cel mai bun lucru din viata mea, ca ma bucur ca exista, ca il iubesc cel mai mult de pe lumea asta, ca e copil bun si cuminte... Chestia asta cu "bun si cuminte" i-o zic pentru ca atunci cand face ceva in neregula, ii spun "pai nu esti tu copil bun si cuminte?!", "da", "si asa fac copiii buni si cuminti?!" "nuuuu", "pai, vezi, fii vigilent sa nu mai faci, da?", "da" si spune si el, imitandu-ma "pai vezi?!. Dar functioneaza, ca multa vreme nu mai face sau daca vad ca are iar intentii gresite si ii spun doar atat "ce-ai promis?" si se opreste.
Cam asta e cu teoria si practica.
|
